Un erou autoproclamat

Aveam vreo 12 ani, şi începeam să visez cu ochii deschişi că eu voi putea să salvez lumea.

Primăvara înfloream odată cu natura. Mă opream asemenea copiilor, din loc în loc să mângâi verdele frunzelor şi îl găseam pe Dumnezeu în mugurii timizi.

Vara mă întindeam pe banca lăturalnică din faţa blocului şi mă uitam la nori, descopeream forme acolo unde imaginaţia îşi făcea loc, şi uneori mă prindea şi seara, la răcoare, că urmăresc apariţia stelelor, una câte una. Aveam răbdare cu fiecare noutate ce aducea acea lume îndepărtată, ignoram comentariile curioase ale vecinilor, şi mă dublam cu mintea într-un alt univers unde eu aveam puterea de a vedea frumosul ce ei îl ignorau, şi de a găsi soluţii acolo unde părea să nu fie nimic.

Toamna făceam colecţie de pietre, frunze şi peisaje colorate, iar iarna le îmbinam de la geamul dormitorului, cu ce îmi mai rămânea.

Tot mai mult, în timp, mintea s-a alăturat sufletului într-o misiune ce descoperisem că îmi este destinată: să salvez lumea de afară, unde nu mă înrudeam nimănui.

...

Terapia e un proces de durată și e o călătorie spre sine.

Mulți dintre noi, poate ne gândim că este o călătorie liniară, asemenea unui grafic în care e evident că ai plecat de undeva de la intersecția (axelor) vieții personale cu cea descoperită în cabinet, și apoi tot crești până oprești terapia, iar efectul ascendent rămâne valabil pentru tot restul vieții.

Adevărul este diferit: călătoria personală prin această viață, în terapie sau nu, nu corespunde acestei imagini, iar graficul poate părea unul haotic și derutant.

Când am ales ce cărţi voi dărui la aniversarea unui an de blog şi site, am avut în minte un cuplu absolut adorabil, ce a sărit rapid din perioada de îndrăgostire în cea de luptă pentru putere imediat după apariţia copilului.

Deşi sunt la începutul terapiei, sunt dornici să soluţioneze conflictele dintre ei şi să înveţe (cât mai rapid) să trăiască frumos împreună. Acest cuplu era mereu în mintea mea atunci când citeam exerciţiile Imago din „Împreună la bine şi la greu-10 adevăruri salvatoare pentru relaţia de cuplu” -H.Hendrix& H.LaKelly Hunt.

Când am început cartea lui John Gottman& Julie Gottman- „Viaţa în doi, când suntem trei”, şi mai mult îi vizualizam. Găseam resurse utile pentru ei, şi speram ca ce le ofer eu de la o şedinţă la alta să fie ce au nevoie, oricât de prăpăstioase şi dureroase erau descoperirile personale şi relaţionale.

Aveam cărţile acestea pe noptieră de ceva timp, şi deşi le sugerasem şi lor, am simţit avântul salvatorului, de a le sublinia pasaje, de a le dărui, doar-doar le diminuez din greutatea procesului terapeutic.

Apoi m-am dat cu un pas în spate şi am analizat cât este despre mine şi care este rolul meu în terapie:

• 
  
• 
  

Aşa am decis să le dăruiesc cititorilor, la aniversarea de 1 an ( cu speranţa neexprimată nicicând până acum, că ei vor scrie un comentariu şi eu voi fi justificată să le dăruiesc lor). Am creat cadrul pentru nevoia mea ( de a-i salva) şi pentru ce credeam că este nevoia lor ( de a fi salvaţi). M-am dublat din nou ca în serile acelea de vară, în care trăgeam de timp oricât doar să nu mă întorc la realitatea de acasă.

Ştiam că indiferent de vor ajunge aceste cărţi la ei sau la altcineva, vor avea posibilitatea să îi ajute aşa cum am simţit că mi-au fost mie şi miilor sau sutelor de cititori ce le mângâie paginile.

...

Deşi mi-am dat seama de multiplele ocazii în care mi-am asumat rolul salvatorului, încă mă mai învăţ că ...

...a oferi nu implică obligatoriu şi a primi.

...a oferi fără să ţi se ceară pune piedici (în învăţare şi creştere) în loc să ajute.

...a oferi ce crezi tu că e bine pentru celălalt (fără a verifica cu el) poate fi la fel de dăunător cu a nu oferi ce ţi se cere.

...

De fiecare dată când mă salvez pe mine, (pentru ei) nu mai e nevoie de mine.