De Crăciun...

Vineri, 13.

E ceva melancolic în aer în această perioada a anului.

Aștept cu bucurie împodobirea bradului, cumpărarea cadourilor, tocarea legumelor pentru salata boeuf din dimineața de ajun și mirosul de friptură ce apare puțin după înserat.

Forfota din oraș cândva îndreptată spre colind și a fi aproape de cei dragi, în timp s-a transformat în aglomerația spre și în magazine pentru a umple frigiderul în amintirea timpurilor comuniste demult apuse, însă încă trăite undeva în subconștient.

Undeva în creierașul meu năzdrăvan e mai mult decât asta, e un dor aprins după ce nu a fost și aș fi avut nevoie, după ce credeam ca și acum că e Crăciunul. Ca o himeră nici

n-apuc să zâmbesc înainte să dispară.

Un dor și o furie încă neexprimată, pentru care atunci nu era loc nici sub pomul de Crăciun, nici pe masa îmbelșugată, nici în aglomerația trăirilor celor mari.

O furie ce ține în brațe o tristețe ce nu este doar a mea, cumva m-am poticnit cu ea dinainte să văd lumina zilei, dinainte să mă ia în brațe mama, dinainte să îl bucur pe tata.

O furie cu o tristețe ce încă nu își dă voie să tipe, să ceară, să plângă cu adevărat așa cum ar avea nevoie. Și care acum doar se plimbă în senzații ciudate ale corpului și o melancolie ce mă joacă pe degete.

…

Marţi, Ajunul

În dimineața lui Ajun, nici o urmă de zăpadă, nici un fulg din cei bogați și deși, care dansau cu doar câteva ore în urmă.

Pierdeam din elanul de a face salata boeuf, deși am fost singura care a ținut morțiș să nu treacă Crăciunul fără ea.

În timp ce spălam legumele și trăncăneam printre oale, încă îmi flutura prin minte  întrebarea “ De ce?!” -Că bine zice Cristi (și în oglindă şi Tania) că e mai comod să cumperi și uneori e chiar și mai ieftin.

Mai repede decât mă așteptam, Tania a făcut ochi și a intrat în horă.

Am lăsat Spotify-ul să creeze lista de colinde, și în timp ce le rânduiam cu ea alături, o priveam pe furiș căutând să văd ceva din alintul de aseară în care spunea răspicat că ar prefera să vadă un film și că pentru ea e ok și salata de la Lidl.

Nimic.

“ Buna ar fi mândră de mine dacă ar vedea ce colinde ascultăm .”, i-am spus în bătaia cuțitului ,și eu uimită  că l-am înlocuit pe Hrușcă cu colindele populare.

“ Da… nu cred.” a mormăit răspunzându-și singură la faptul că nu e genul ei.

2 ore mai târziu am schimbat cântecele americanilor cu playlistul cu Hrușcă. Oftând m-a anunțat că se culcă puțin (când parcă abia se trezise) și să o trezesc pentru a se pregăti de întâlnirea cu prietenii; merg la colindat.

Și în leru-i ler al lui Hrușcă, am înțeles despre ce e această salată.

Deși a mâncat imediat după ce am terminat-o, (înainte de a o pune în boluri), deși a spus că îi place și e foarte bună și că de fapt în cea de la magazin nu suportă maioneza, nu despre asta e.

E despre o tradiție ce a început demult.

Aș fi spus că atunci când a fost curioasă de ce fac şi a început să taie alături de mine deşi încă pocea cuvinte.

Însă acum scriind, îmi amintesc că e mai departe.

...Pe când bucătăria de la etajul 4 de la Dorohoi era împărțită pe fronturi cu un meniu bogat, cum doar de sărbători se putea.

… când ea lucra dinainte să facem noi ochi ( ca și astăzi), când ea pregătea de toate, doar-doar să ne atingă din lista noastră de dorințe cât mai multe .

Și printre ele, mă lăsa să toc legumele pentru salata boeuf. Atât.

Explică meticulos cum vrea cuburile, și mai că în mintea mea îmi foloseam măsurători cât mai exacte pentru a o vedea mulțumită de mânuțele mele. Uneori îmi ieșeau calcule din cap cu cele de pe tocător, alteori nu.

Și astăzi Taniei i-au ieșit cuburile de morcovi mici-mici , cum buna mă învață să le toc, și sigur i-ar plăcea să vadă asta la nepoata ei.

Salata noastră e diferită de cea a copilăriei, căci acum nu e doar pentru mine, e pentru gusturile celor ( diferiți) ce o mănâncă.

Și nici meniul nu e același.

Căci în lista priorităților noastre, nu sunt mâncarea și mesele bogate.

Însă salata boeuf e parte din tradiția de Crăciun, de a sta împreună, de a fi conectați prin a o pregăti împreună.

...

E ceva melancolic în această perioadă a anului și cred că e dorul celor au plecat rând pe rând. Iar cimitirul e prea rece .

Suferința poate fi dezarmantă și înspăimântătoare când te întâlnești cu ea.

E greu să faci loc pentru ceva ce pare atât de nelalocul lui, însă adevărul este că poate fi eliberatoare.

De Crăciunul acesta e loc şi pentru melancolie şi pentru tradiţii vechi, şi pentru recunoștința clipelor împreună.