Cum şi când am devenit părintele real al Taniei

"Lasă că vei ajunge şi tu să vezi cum e să te judece copiii şi să fie nerecunoscători pentru ce faci pentru ei! "

Asta s-a auzit des în familia mea de acasă, începând cu mămuţa care avea grijă să îşi verse năduful pentru tot ce încercam să o ajutăm, la sfârşit de săptămână. Fie că era să dăm din nou cu mătura peste covoarele combinate ca -ntr-un puzzle, fie era să rearanjăm stiva de lemne aruncate lângă bucătăria de vară, fie era orice prin ochii noştri părea un haos şi pentru ea era modul ei de a se descurca cu un bărbat bolnav la pat, şi mai apoi adâncită în singurătătatea unei gospodării mult prea mare pentru puterile ei.

La tătuţa sus pe deal, liniştea se acoperea doar cu poveşti sau conflicte născute din dorinţa de a fi văzut cu adevărat de cel ce a dat viaţă dar a uitat să lase şi din libertatea şi puterea de a fi independent. Tata evita să îi critice alegerile, dar şi-a însuşit cu stricteţe acest mesaj care ni l-a transmis rând pe rând, cam pe când ne apropiam de adolescenţă şi monologurile au tras să fie dialoguri.

Cam pe atunci m-a surprins şi pe mine. Nu înţelegeam cu ce greşeam. Era vizibil că spun asta la supărare, că e felul lor de a-mi aminti rolul ce încă îl am în familie-cel de copil, şi cam atât.

Acum privind retrospectiv, înţeleg cât de dureros putea să fie pentru ei – aici, amândoi erau într-un acord-şi cât de agresiv era felul meu de a -mi striga nevoile, folosind critica şi reproşurile. Chiar dacă era oglindirea a ce văzusem şi trăisem în tendinţa de a atinge perfecţiunea în locul celor ce nu au reuşit, acum văd câtă durere era atât în mine cât şi în ei.

Tot pe atunci, prin perioada liceului, la ora de diriginţie, am primit acest mesaj ca dintr-un univers paralel, mesaj ce m-a urmărit toată viaţa: "Nu e nimic pe lumea asta care să te înveţe cum să fii părinte!"

Deşi nu mai ştiu care a fost topicul discuţiilor, şi ce a determinat-o pe doamna dirigintă să spună asta, ştiu cum asta a creat empatie pentru cei ce mă aşteptau acasă şi pentru mama ce visam să fiu.

…

În creşterea Taniei, nu îmi amintesc să fi fost la astfel de răscruci de drumuri, în care critica şi reproşurile să fie concluzia certurilor dintre noi.

Tania are 12 ani şi eu sunt mama ei de mai mult timp. Am creat un tipar al ei bazat pe tot ce eu nu am putut să fiu. Mi-am asumat că noi , părinţii ei, îi vom scrie povestea încă din prima clipă, şi a da greş nu e acceptabil. Am pus multă presiune pe umerii mei să fiu mama ei, să fiu acolo de fiecare dată când are nevoie, să îi răspund oricărei cereri, să o păzesc de orice pericol şi să mă asigur că nu va fi rănită, nici de contradicţiile dintre noi, nici de alţii.

Visam cu ochii deschişi .

Şi atât de mult am aşteptat-o încât la naşterea ei am plâns de fericire şi în primele nopţi nu am putut dormi de dorul cu care o priveam să nu pierd nimic.

Nimic anormal, ceva ce orice mamă presupun că îşi doreşte pentru pruncul ei.

Şi totuşi câte roluri stăteau la rând să primească atenţie, şi ce greu mi-a fost să înţeleg că din nou am idealizat nevoi neîmplinite din trecutul meu, şi că nevoia principală este să accept că nici un manual nu mă poate învăţa cum să mă adaptez noii situaţii de viaţă şi că limitele mele pot face parte din procesul nostru de creştere împreună.

Prima dată am plâns lângă Tania, de somn şi oboseală. Eram la capătul puterilor fizice şi dând timpul înapoi, aş crede că eram foarte aproape de depresia postnatală. Când corpul a transmis tot felul de semnale- mi-a căzut foarte mult părul, aveam migrene puternice ce nu cedau la nici o pastilă, sufeream de insomnii şi plângeam involuntar, şi toate acestea nu erau cauzate de alte boli fizice- abia atunci am acceptat ca alţii să aibă grijă de Tania şi eu să îmi acord timp şi mie.

A doua oară când am plâns de faţă cu Tania a fost când ea era deja pe picioruşele ei, şi aveam contradicţii în ce ştiam că îi face bine şi ce ea îmi cerea. Am plâns şi i-am vorbit despre neputinţa mea, deşi ea era încă nonverbală. E posibil să o fi speriat, dar ştiu că a văzut şi vulnerabilitatea şi autenticitatea mea în relaţia mea cu ea. Cred că acesta a fost punctul de cotitură în care am realizat că limitele mele o pot pregăti pentru când ea se va descoperi înafara spaţiului de siguranţă din casă.

A treia oară când am plâns şi Tania a asistat pentru prima dată la o luptă de putere între mine şi Cristi a fost în maşină, porniţi spre o minivacanţă. Nu ne-am cenzurat , nu am implicat-o direct şi ne-a văzut slabi şi imperfecţi în relaţia de cuplu şi de a-i fi părinţi.

Restul momentelor dificile sunt nenumărate şi ştiu că există posibilitatea să se ivească şi altele împreună cu creşterea noastră împreună.

Repararea lasă urme pentru momentele în care ne putem rătăci din nou în relaţie.

Primesc aprecieri la adresa Taniei şi a noastră în calitate de părinţi, şi am oscilat pe axa timpului în a-i acorda credit Taniei, a fi mândri şi a celebra reuşitele noastre (arareori), şi în a conştientiza acum că e meritul nostru al tuturor pentru tot ce am construit împreună.

Totodată, ce pot mărturisi că stă la baza relaţiei noastre copil-părinte , fără o ordine anume:

1. Crearea unui spaţiu de siguranţă în care explorarea este încurajată, greşelile sunt acceptate şi valorificate ca resurse pentru învăţare, iar reuşitele sunt apreciate şi celebrate. Când a reuşit să escaladeze un copac destinat traseului pentru adulţi, frica de înălţime şi de eşec au fost normalizate şi totodată a fost încurajată să mai încerce încă un pas. Această reuşită a fost aplaudată la propriu de toţi cei de la cafeneaua alăturată şi este una din cele mai frumoase amintiri , în care ea şi-a depăşit limitele şi noi am putut să o conţinem şi în frică şi în curajul ei uimitor.

2. Stabilirea limitelor relaţionale şi de dezvoltare, adaptarea lor în funcţie de vârstă şi de nevoile survenite pe parcurs, şi consecvenţa aplicării lor. Dacă e să mă gândesc la nevoia de independenţă şi socializare, ne-am înfruntat propriile frici raportate la trecutul nostru dar şi la vremurile periculoase ce le trăim, şi am încurajat aceste nevoi în limitele siguranţei ei personale şi a posibilităţii noastre de a interveni pentru a ajuta dacă este nevoie. Prima dată a mers singură la magazinul de la colţul străzii la vârsta de 7 ani, cu noi în telefonul smartwatch-ului, ascultând-o şi încurajând pasul măreţ ce îl face. Astăzi, în anumite condiţii stabilite împreună, iese singură cu prietenii, merge şi se întoarce singură de la şcoală şi deşi sunt măcinată de temeri, libertatea ei de mişcare şi socializare este parte din etapa de vârstă în care se află .

3. Respectul din relaţii bazat pe nevoile de bază de intimitate, diferenţiere ( ex.opinii şi viziuni diferite, la fel de valide) şi sprijinul oferit atunci când este cerut sau/şi când este oferit şi acceptat. Această etapă de viaţă-prepubertate- ne pune la încercare în acest sens şi este provocator şi dificil de manevrat uneori având în vedere rolurile părinte-copil, însă conştientizăm împreună că este un proces în desfăşurare şi că e în regulă să fie dificil uneori.

4. Rupturile sunt observate, reparate şi vindecate. Ne certăm şi ne contrazicem, ne deconectăm când suntem departe unul de celălalt, şi avem conflicte cu teme prosteşti (aş zice eu). Ne luăm timpul necesar pentru a înţelege ce s-a întâmplat în acele momente, ce nevoi personale avem şi dacă a fost constructiv cum le-am manifestat, discutăm despre fricile şi comportamentele ce au dus la acele conflicte. Acceptarea diferenţierii vine la pachet cu iertarea şi asumarea răspunderii că e nevoie de minim 2 pentru un bun dialog sau pentru o ceartă cu scântei. Repararea lasă urme pentru momentele în care ne putem rătăci din nou în relaţie.

5. Propriul proces de învăţare continuă. Deşi nici o carte nu te învaţă cum să fii un bun părinte, şi niciun curs nu te pregăteşte pentru relaţia unică cu copilul tău, consider importante momentele noastre de autoreflecţie şi dezvoltare personală, ce ne cer să creştem alături de ea.

În acest sens, pentru mine a fost extrem de valoroasă participarea mea la Cercul Siguranţei, în calitate de părinte când Tania era la grădiniţă, şi reluarea acestuia anul trecut, în calitate de cursant pentru a deveni educator ce facilitează cursul parental Cercul Siguranţei.

Toamna aceasta sunt pregătită să deschid primul grup de părinţi ce doresc să afle mai multe despre relaţia cu copilul lor interior ce acum a devenit părinte, cât și despre nevoile propriului copil și resursele necesare în satisfacerea acestora .

Mulţumesc prietenei mele, Marinela, pentru că mi-a trimis această fotografie de acum aproximativ 20 de ani, de pe vremea când mă grăbeam să judec şi să emit teorii despre părinţeală.

#cerculsigurantei

#parintesuficientdebun

#conectare